Chemarea cucului de Robert Galbraith

Titlul original: “The Cuckoo’s Calling” . Publicata: aprilie 2013. Tradusa si publicata in limba romana de Editura Trei . Eu am citit-o in varianta audiobook (in engleza). Nota mea: 8 (din 10) 

 O puteti cumpara in varianta Paperback (in lb. romana),  ebook sau audiobook (in lb engleza)

Autorul acestei carti (Robert Galbraith) este de fapt cunoscuta autoare a seriei “Harry Poter”. J.K.Rowling. Nu stiu daca aceasta strategie de a incepe o noua serie de carti sub pseudonim e una de marketing, sau pur si simplu femeia a vrut sa vada daca lumea va aprecia si scriitura politista la fel de mult ca pe cea vrajitoreasca. Adevarul e ca la inceput romanul politist “Chemarea cucului”  a avut critici pozitive, dar s-a vandut destul de subtire. Abia cand s-a aflat adevaratul autor (lucru care n-a durat prea mult ca sa se intample) lumea a inceput sa cumpere cu mai mult avant.

Pentru o carte politista, e destul de bine scrisa. Nu e foarte originala, dar subiectul si personajele sunt destul de bine conturate, in asa fel incat sa o faca buna de citit intr-o vacanta. De fapt personajul principal (Cormoran Strike) nu-si dezvaluie chiar toate secretele, pentru ca “Chemarea cucului” este doar prima dintr-o serie de romane politiste cu acelasi detectiv particular.  continuarea …


Oceanul de la capatul aleii

Titlul original: “The Ocean at the End of the Lane” . Publicata: Iunie 2013. Tradusa si publicata in limba romana de Editura Paladin . Eu am citit-o in varianta audiobook. Nota mea: 10 (din 10) Nominalizat la premiul Nebula 2013

 O puteti cumpara in varianta Hardcover (in lb. romana),  ebook (in lb engleza) sau audiobook (in lb engleza)


Am inceput sa citesc “Oceanul de la capatul aleii” pentru ca am gasit-o in lista nominalizatilor la Premiul “Nebula” 2013. (Acesta este un premiu acordat anual celor mai buni scriitori de SF si Fantasy din USA.) Nu am citit nici un review despre ea inainte de a o incepe si nu stiam nimic despre autor. Am inceput-o in speranta ca o sa gasesc un SF care sa aduca macar putin cu cele clasice. Si am terminat-o multumind in gandul meu autorului ca nu a scris asa ceva. Pentru ca “Oceanul …” NU este un science- fiction si nici macar un fantasy. Pentru mine a fost ca o carte de povesti cu talc pentru adulti. Una pe care trebuie s-o citesti cu sufletul, nu cu mintea.

Ca de obicei n-o sa scriu aici prea multe despre ce-i in carte, pentru ca asta v-ar strica toata bucuria cititului. Dar va spun ca o sa gasiti in ea o combinatie intre inocenta copilului si intelepciunea cuiva batran cat lumea. O sa gasiti prietenii pe viata, dragoste, sacrificii, mistere, resentimente, remuscari, si multe adevaruri. Adevaruri care de multe ori asteapta sa fie descoperite in multele metafore din carte, dar care uneori sunt enuntate de Lettie Hempstock (o fetita de 11 ani sau de sute de ani, cine stie?) atunci cand vorbeste cu prietenul ei de 7 ani:

“Uite, o sa-ti spun ceva important. Nici adultii nu arata ca niste adulti pe dinauntru. Pe dinafara sunt mari si nepasatori si intotdeauna stiu ce fac. Pe dinauntru arata la fel ca intotdeauna; la fel cum aratau cand erau de varsta ta. Adevarul e ca nu exista adulti. Nici macar unul in intreaga lume” continuarea …


MartianulTitlul original: The Martian. Publicata: Februarie 2014. Nu a fost tradusa inca in limba romana. Eu am citit-o in varianta audiobook. Nota mea: 9 (din 10)

O puteti cumpara fie audiobook sau ebook (ambele in engleza)

Later edit: cartea a aparut siin limba romana, la editura Paladin

 Martianul este cartea de debut a scriitorului american Andy Weir. Asa de mult a crezut el in acest roman, incat (dupa ce a fost refuzat de multe edituri) in 2012 a publicat-o singur online, pe siteul lui, for free.  La cererea fanilor (si cu ajutorul celor de la Kindle), a inceput sa vanda aceasta varianta pe Amazon, la pretul mininm de 99 centi. Abia cand au vazut cata lume vrea sa citeasca aceasta carte, s-au gandit si cei de la Crown ca ar fi bine sa o cumpere (pe o suma cu 6 cifre, din cate am inteles) si sa o publice in februarie 2014. Si stati pe aproape, ca mai mult ca sigur va urma si o ecranizare (yupiii!!)
Later edit: filmul a aparut in 2015

Martianul este un SF. Dar daca vreti sa o cititi, sa nu va asteptati sa gasiti elementele clasice ale genului. Cartea e mai mult Science decat Fiction. Cu alte cuvinte se petrece pe Marte, dar nu are extraterestri. Nici macar oameni in incercarea de a coloniza planeta. Martianul e de fapt un pamantean care in urma unui accident nefericit este abandonat pe Marte de colegii lui, echipajul unei misiuni de cercetare. Cartea pare cat se poate de reala si povesteste eforturile lui Mark Watney de a supravietui in mediul ostil al planetei rosii. Va dati seama ca trebuie sa faca rost de hrana, oxigen, apa si multe alte lucruri necesare vietii. Trebuie sa refoloseasca, recalibreze, recicleze, si alte re-uri care sa-l ajute sa faca “din rahat bici” (si nici nu sunt prea departe de adevar cu figura asta de stil). Norocul lui ca aia de la NASA nu trimit in misiuni interplanetare decat genii (Mark era atat biologul cat si inginerul echipei, pe langa faptul ca avea cunostinte de medicina). Iar Martianul e un geniu cinic si cu mult umor. Altfel nici nu avea cum sa supravietuiasca atatea sute de zile de unul singur (pana si Robinson Crusoe l-a avut pe Vineri, dar ala nu era astronaut NASA).  continuarea …


Bastarda Istanbulului - Elif Shafak

Bastarda Istanbulului de Elif Shafak. Editura Polirom, editia 2013

Dintotdeauna am avut impresia ca toti oamenii dintr-o anumita familie sunt interconectati printr-un fir nevazut. Si ca pastreaza in ei amintiri ancestrale care ii face sa aiba aceleasi reactii la nivel instinctual. Cum ar zice un proverb romanesc : “Sangele apa nu se face”. Din acelasi motiv ti se poate intampla sa te intalnesti cu o persoana pe care sa o indragesti din prima, sa ti se para ca o cunosti de ani buni (desi ai intalnit-o abia atunci), iar apoi sa afli ca este nepoata verisoarei de gradul trei a bunicii tale. Adica aveti macar o gena comuna. Si uite asa membri necunoscuti ai unei familii se regasesc si se reunesc la chemarea sangelui. Cam despre asta e vorba si in Bastarda Istanbulului de Elif Shafak. continuarea …


Vineri, pe 14 februarie, am avut primul meu blind date. A fost cu … o carte 😉 Evenimentul acesta atat de dragut, organizat de Booktopia.ro si Librariile Humanitas, m-a cuplat cu o carte aleasa de librarii de la Humanitas Cismigiu. Se pare ca nu le-a fost foarte greu sa descopere ca am un blog culinar. Daca s-ar fi uitat insa in profilul de pe Booktopia.ro, ar fi vazut ca citesc si altceva inafara de carti de bucate.

Ca sa spun drept, am fost putin dezamagita de cartea aleasa pentru mine. Dar am pornit sa citesc “Amintiri din bucataria lumii” cu mult drag. Mai intai am cautat cateva informatii despre autorul ei, Matei Plesu, care nu e un nume cunoscut in domeniul culinar. Se pare ca-i cunoscut mai bine in domeniul literar, fiind in prezent secretar general de redactie al revistei Dilematica si fiul celebrului Andrei Plesu.

Cartea e cumva o colectie de retete vechi (unele foarte vechi), fiecare inclusa intr-o mica poveste. Toate sunt impartite in cateva capitole: Generice, Franceze, Tito si oaspetii sai, Chinezesti. Retetele nu sunt scrise asa cum suntem noi obisnuiti acum (ingrediente, timp de gatit, mod de preparare, etc), ci asa cum erau ele povestite prin secolul al nouasprezecelea. Pentru cineva care nu a mai citit astfel de retete, poate fi ceva foarte inedit: arhaismele, modul deosebit in care se aseaza frazele, ingredientele si ustensilele necunoscute dar cu nume atat de exotice, toate aduc aminte de strabunici si vremuri demult apuse. Cum ar fi sa “pregatiti o buchetiera din trufe fierte in vin” sau sa “ingropati o mula inalta, tronconica in gheata”?

Dar pentru mine toate acestea nu sunt noi deloc. Am mai citit asa ceva in “200 retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti” de Kogalniceanu si Negruzzi. Si le-a mai scris cu mult mai mult aplomb culinar, Pastorel. De fapt autorul recunoaste ca s-a inspirat din scrierile lor. Si nu numai ale lor. Bibliografia contine aproape 40 (!) de carti. Ce sa inteleg de aici? Ca unele retete sunt luate/traduse din acele carti si apoi scrise in acesta antologie? Nu stiu, dar pe mine nu m-au mai atras deloc. Cel mai mult mi-au placut paginile care par scrise din amintirile adevarate ale autorului despre locurile prin care a trecut si despre oamenii cu care s-a intalnit. Pe acelea le-am citit cu drag si cred ca doar ele ar trebui sa fie in carte. Pentru ca restul sunt doar imitatii.


Camera (Room in original), aparuta la editura TReI, este povestea unei mame care-si creste singura copilul si incearca sa-l tina departe de toate relele. Pana aici nimic deosebit: toate mamele iubitoare fac asta. Deosebit e locul unde are loc aceasta poveste. Daca vreti sa cititi cartea, mai bine nu continuati aceasta recenzie. Afland catusi de putin despre ce e vorba in “Camera”, ati strica misterul ce o inconjoara. Mie asa mi s-a intamplat si nu mi-a prea placut.

Daca, totusi, sunteti foarte curiosi, aflati ca autoarea s-a inspirat din cazurile reale ale lui Fritzl si Dugard, cei care au tinut fete prizoniere timp de foarte multi ani, le-au violat si au avut chiar copii cu ele.  continuarea …


Cea mai frumoasa carte din lumeAm terminat sa citesc “Cea mai frumoasa carte din lume” acum jumatate de ora. Am stat putin sa-mi revin si m-am hotarat sa scriu despre ea imediat, ca sa nu pierd vreun pic din sentimentele pe care m-a facut sa le traiesc. Cand am inceput-o nu parea sa ma emotioneze asa tare. Povestirile sunt scrise in asa fel incat finalul sa fie neasteptat pentru cititor. Primele au fost dragute, scriitura frumoasa, dar intr-un fel le stiam sfarsitul. Pentru mine pareau cazurile banale ale unui psiholog: femei si barbati cu diverse probleme (din copilarie sau nu) si obsesii in cautarea fericirii. Eu nu am putut empatiza cu ei. Abia a saptea poveste a inceput sa ma intereseze (Odette Toulemonde). Mi s-a parut foarte jucausa, optimista si datatoare de viata. Dar a opta (Cea mai frumoasa carte din lume) m-a trantit la pamant. Recunosc ca in momentul in care am citit ultimele ei cuvinte mi-au dat lacrimile. Nu stiu de ce. Poate pentru ca eram cu totul de acord, poate pentru ca mi-a starnit aduceri aminte despre bunica, poate pentru ca se leaga de ceea ce-mi place mie in viata. Nu stiu si nici nu vreau sa stiu. Mi-a placut ca m-a facut sa simt. 

Pe mine m-a facut sa vibrez ultima povestire din carte. E posibil sa nu intelegeti ce mi-a placut mie la ea. Poate pe voi o sa va emotioneze alta. Asa e normal. Nu toti suntem la fel. Nu avem aceeasi varsta, aceleasi experiente de viata, aceleasi necazuri si nici acelesi bucurii. Dar oricat de diferiti suntem, va garantez ca veti gasi in “Cea mai frumoasa carte din lume” macar una care sa va placa. 

In cele 8 povestiri veti intalni femei foarte diferite: prima este extrem de bogata de pe urma sotilor, dar ascunde un secret din adolescenta. A doua e nemultumita de toti si toate. A treia pare ca-si pierde mintile. A patra vrea sa se razbune, dar universul comploteaza impotriva ei. A cincea afla intr-un mod neasteptat un secret. A sasea e o adolescenta ce lasa amintiri de nesters unui barbat. Pe a saptea si a opta va las pe voi sa le descoperiti 😉

 Eric Emanuelle Schmitt este un scriitor belgian, nascut in 1960. Este absolvent de filozofie, a predat vreo trei ani, si a inceput scriind piese de teatru. Dupa acestea a continuat cu nuvele si romane, pentru care a castigat diverse premii. “Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri” a fost scrisa in 2006. A aparut in romaneste in 2011, la Editura Humanitas

 


Cronica unei morti anuntate
Gabriel Garcia Marquez este un scriitor contemporan, din Columbia, care in 1982 a primit premiul Nobel pentru literatura (nu ca ar avea prea mare importanta acest lucru, dar m-am gandit ca poate nu toata lumea stie). “Cronica unei morti anuntate” este un roman de foarte scurte dimensiuni: 155 pagini (in editia scoasa de editura Rao), in conditiile in care fontul literelor e foarte mare. Din cate am vazut eu, criticii au fost foarte laudativi la adresa acestui roman. Si in parte ii inteleg: tehnica scrierii lui e perfecta (asa cum spunea o colega de-a mea, cu mult mai multe cunostinte in acest domeniu). Daca formarea mea ar fi fost pe partea umanista, poate as fi citit cartea din alte puncte de vedere. Dar eu am citit-o doar cu sufletul. Si mi s-a parut acceptabila, dar nu geniala. Poate calificativul asta pe care i-l dau de 7 (din 10) se datoreaza faptului ca acum cativa (mai multi)ani am citit o alta carte a lui Marquez, care mi-a ramas pentru totdeauna in minte si in suflet: “Dragoste in vremea holerei”. Aia carte adevarata! (Neaparat sa o cititi daca n-ati facut-o inca). Si de atunci, ce am mai citit scris de el mi s-a parut insignifiant.

Subiectul romanului e simplu (si usor de inteles din titlu). Cineva va fi omorat si lucrul acesta e anuntat tuturor de catre viitorul autor al crimei. Cei din jur cred sau nu ca acesta crima se va intampla, unora le pasa altora nu, unii reactioneaza (sau nu).  continuarea …