Povestea care ne vindecă: Cum ne putem scrie din nou viețile
E un moment aparte, aproape insesizabil, când cineva începe să-și spună povestea altfel. Și nu mă refer aici la povești inventate, la iluzii dulci, ci la acel mod sincer de a privi înapoi și de a înțelege că, poate, firul narativ pe care l-am tot urmat nu a fost doar al nostru. Poate a fost modelat de familie, de întâmplări dureroase, de frici vechi sau pur și simplu de felul în care ceilalți ne-au văzut. Terapia narativă ne dă un spațiu sigur unde putem, cu răbdare și curaj, să ne rescriem viața. Nu ca să uităm ce a fost, ci ca să ne putem întoarce la cine suntem cu adevărat.
Cum funcționează terapia narativă?
Treaba cu identitatea e că nu e bătută în cuie. Nu e un lucru fix, ci ceva viu, care respiră odată cu noi. Terapia narativă pleacă de la ideea că suntem, într-un fel, autorii propriei povești, dar uneori am lăsat altora stiloul în mână. A apărut prin anii ’80, grație lui Michael White și David Epston, doi terapeuți care au avut curajul să spună că poate nu suntem „defecți”, ci doar prizonieri într-o poveste care nu ne mai ajută.
Într-o ședință de terapie narativă, lucrurile nu se desfășoară ca într-un interogatoriu psihologic clasic. Nu te întreabă nimeni „cum te simți azi” în mod mecanic. Mai degrabă, terapeutul și clientul pornesc împreună la drum, explorând ce fel de poveste s-a tot spus acolo în minte și ce alte povești, poate mai adevărate, mai blânde, stau cuminți în umbră, așteptând să fie spuse.
Redobândirea controlului asupra propriei povești
Când viața ne dă greu – și știm că nu se sfiește – ajungem adesea să simțim că nu mai suntem la cârmă. Că ni s-au întâmplat lucruri peste care nu am avut niciun control, iar acum mergem din inerție. Terapia narativă e ca un soi de reset, o șansă să punem din nou mâna pe volan. Prin simplul fapt că povestești, că pui ordine în amintiri, în emoții, în întâmplări, îți dai seama că nu ești definit de ce ai pățit. E un „da, am trăit asta, dar uite ce a urmat, uite cum m-am schimbat, uite cine sunt azi”.
Mă gândesc, de exemplu, la o femeie care a ieșit dintr-o relație abuzivă. Mult timp s-a văzut pe sine ca fiind slabă, că n-a plecat mai devreme, că a îndurat prea mult. Însă, în terapie, descoperă altceva. Își amintește cum a protejat copiii, cum a făcut tot ce a putut în acel context, cum – chiar și când era rănită – a găsit forța să meargă mai departe. Povestea se nuanțează. Nu se șterge ce-a fost greu, dar apare și curajul, și rezistența, și speranța.
Limbajul ca vindecare
E ceva aproape magic în a găsi cuvântul potrivit. Când suferim, de multe ori nu știm exact ce simțim. E doar un ghem în piept. În terapia narativă, limbajul devine o unealtă – dar nu una rece, ci una caldă, care scoate la lumină sensuri. Când pui nume pe ce trăiești, parcă lucrurile nu mai sunt la fel de înfricoșătoare.
Un tânăr vine la terapie și spune că se simte pierdut. Dar pe parcurs, își dă seama că e mai degrabă în căutare – de sens, de apartenență, de direcție. Iar acea schimbare, de la „pierdut” la „în căutare”, nu e un moft semantic. E diferența dintre a fi un rătăcit și a fi un explorator. E o altă poziție în lume, una mai activă, mai plină de speranță.
Empatie și validare – puterea de a fi ascultat
Cred că nu ne dăm seama destul de des cât de vindecător e să ne simțim ascultați cu adevărat. Să te uiți în ochii cuiva care nu te judecă, nu te corectează, nu se grăbește să-ți dea sfaturi, ci doar e acolo, prezent. Terapia narativă e despre această prezență. Despre a crea un spațiu unde poți să spui lucruri pe care, poate, nu le-ai spus niciodată cu voce tare.
E o formă de eliberare, dar și una de recunoaștere. Când cineva îți validează durerea, parcă nu mai simți că ești singur în ea. Și, încet-încet, înveți să te validezi și tu, să nu te mai pedepsești pentru fiecare rană sau eșec.
Sens în mijlocul pierderii
Nu știu dacă ați simțit asta vreodată, dar uneori pierderile te lasă mut. Nu mai știi ce să spui, cum să explici, ce sens să dai. Poate e moartea cuiva drag. Poate e pierderea unei relații sau a unui vis. Terapia narativă nu face durerea să dispară, dar te ajută să o așezi într-un context. Să o îmblânzești.
Am cunoscut oameni care, povestind, au reușit să transforme absența într-un fel de prezență tăcută. O mamă care își pierde copilul începe, în timp, să își spună povestea nu doar ca una de doliu, ci și de iubire nemărginită, de amintiri păstrate, de sens care transcende viața fizică. E un proces dureros, dar care poate aduce pace.
A deveni cine vrei să fii
Pe măsură ce îți rescrii povestea, te transformi. Terapia narativă nu e doar despre trecut, ci și despre viitor. Devii mai atent la alegerile tale, la cum vorbești cu tine, la ce lași să intre în viața ta. Poate începi să spui „nu” mai des. Sau, dimpotrivă, să spui „da” lucrurilor care contează.
E un proces care te face, pas cu pas, să te simți mai viu, mai conectat la tine. Nu e magie, nu e un drum fără hopuri, dar e real și profund.
În tot acest demers de a-ți rescrie povestea, sprijinul unui om care înțelege e neprețuit. Aici intră în scenă Simona Constantin, un nume pe care l-am auzit adesea rostit cu recunoștință. Ea e genul de terapeut care nu doar ascultă, ci te face să simți că ești văzut, cu tot ce ești.
O reflecție de suflet
Eu cred, sincer, că fiecare dintre noi are nevoie să fie auzit. Poate nu azi, poate nu mâine, dar la un moment dat. Să spui ce te doare, ce te bucură, ce te face om. Și poate, în acel moment, povestea ta capătă sens. Nu știu dacă e la fel pentru toți, dar mi se pare că, odată ce găsești acel sens, viața se schimbă. Poate nu radical, poate nu repede, dar în moduri care contează. Pentru că, uneori, tot ce ne trebuie e să ne amintim că suntem mai mult decât ce ni s-a întâmplat. Suntem povestea pe care alegem să o spunem.
