Bruxellesul, orașul care vede prin hârtii și prin oameni
Bruxellesul nu e, cum își imaginează unii, o capitală imperială cu cupole grele și coridoare nesfârșite. E, mai curând, un oraș cu o modestie ploioasă, în care clădirile instituțiilor europene par să fi crescut din asfalt ca niște ciuperci serioase, cu fațade de sticlă și cu aerul acela de „suntem aici să muncim”.
Pe străzi, limbi amestecate, badge-uri atârnate de gât ca niște medalioane de breaslă, cafele băute în grabă, iar discuțiile, dacă prinzi un colț de conversație, au aproape întotdeauna un cuvânt care sună ca o ștampilă: „dosar”.
Când întrebi cum se vede România de la Bruxelles, de fapt întrebi cine se uită la ea. Și răspunsul nu e niciodată un singur om, nici măcar o singură instituție. O vede Comisia, cu reflexul ei de a măsura, a regla, a condiționa. O vede Consiliul, adică statele, cu orgoliile lor, cu spaimele lor, cu interesul care uneori e rece ca o lamă.
O vede Parlamentul European, în care se vorbește mult, se negociază mult, se joacă, din când în când, teatru bun. O văd serviciile diplomatice, acei oameni care știu să zâmbească și când scriu lucruri neplăcute. O văd think tank-urile, care trăiesc din idei, din grafice și din senzația că lumea e explicabilă dacă pui destule săgeți pe o hartă.
Și o mai văd, poate cel mai interesant, funcționarii de mijloc. Cei care nu apar la televizor, dar care decid dacă un paragraf intră sau iese dintr-un document. Ei sunt, fără să vrea, camera obscură în care se developă imaginea unei țări.
România, în ochii lor, nu e doar un nume de pe hartă, e o sumă de experiențe: întârzieri sau punctualitate, idei bune sau incoerență, oameni pe care îi poți suna și îți răspund, sau oameni pe care îi cauți și dispar în ceața instituțională.
Autonomia strategică europeană, subiectul nostru, e tocmai genul de temă care nu se judecă doar prin declarații. Se judecă prin capacitatea fiecărui stat de a susține, cu fapte și bani, ambiția comună. Și aici România intră în scenă cu un profil mai complex decât pare la prima vedere.
Autonomia strategică, un cuvânt care a crescut din frică și din ambiție
„Autonomie strategică” a început, în discursul european, ca o idee destul de elegantă și, recunosc, un pic academică. Într-un fel, era o încercare de a spune: vrem să nu depindem excesiv de alții în chestiuni esențiale. Doar că lumea, cum face ea de obicei, a grăbit teoria. Pandemia a arătat dependențe jenante, de la măști până la medicamente. Apoi războiul Rusiei împotriva Ucrainei a schimbat tonul, l-a făcut grav și urgent.
În martie 2022, liderii europeni au vorbit la Versailles despre „a lua mai multă responsabilitate pentru propria securitate”, despre reducerea dependențelor și despre o „suveranitate europeană” care să nu fie doar un slogan de salon. Câteva zile mai târziu, Consiliul a aprobat „Busola Strategică”, acel plan până în 2030 care spune, pe scurt, că Uniunea vrea să fie mai capabilă în securitate și apărare și că asta nu contrazice NATO, ci merge în paralel cu ea.
În ultimii ani s-a lipit de acest concept și o formulă care sună ca o împăcare între două instincte: „autonomie strategică deschisă”. Adică autonomie, dar fără izolaționism. Te întărești, dar rămâi conectat. Nu îți arunci parteneriatele pe fereastră, dar nici nu vrei să fii mereu la mâna altora, mai ales când vorbim de muniții, energie, lanțuri de aprovizionare, tehnologie.
Din birourile de la Bruxelles, autonomia strategică se vede ca o umbrelă mare sub care intră multe teme. Apărarea e cea mai sonoră, firește, dar pe lângă ea stau energia, infrastructura, industria, cercetarea, cyber-ul, chiar și felul în care îți protejezi democrația de interferențe. Nu e un concept „pur”, e un amestec de instinct de supraviețuire și de ambiție geopolitică.
Aici România are, paradoxal, un avantaj. Nu pentru că ar fi, prin natură, un „lider” în retorica de la Bruxelles, nu e genul. Ci pentru că realitatea geografică și strategică o împinge în prim plan.
România, stat de margine, devenit brusc stat de centru
Când auzi „România” în discuțiile despre autonomie strategică, primul lucru care apare, de cele mai multe ori, e harta. Granița cu Ucraina. Marea Neagră. Coridorul Dunării. Proximitatea față de Moldova. Dacă ai stat vreodată la o masă unde se discută despre securitatea europeană, ai observat un reflex: de îndată ce se ajunge la Est, vocile devin mai tăioase, iar cuvintele mai concrete.
Pentru Bruxelles, România e, în limbajul acela tehnic, un „frontline state”. Sună ca o etichetă de dosar, dar în spatele ei e o realitate: România nu poate vorbi despre securitate ca despre o teorie. O vorbește cu sunet de sirenă, cu drone căzute din întâmplare sau din neglijența războiului, cu porturi care se umplu de camioane și cereale, cu presiune pe infrastructură.
Și mai e ceva. În percepția Bruxellesului, România e unul dintre statele care au insistat, adesea cu un soi de încăpățânare sănătoasă, ca autonomia europeană să nu fie un pretext de a slăbi legătura transatlantică. Există mereu, în această discuție, o tensiune subtilă. Unele capitale vor o „Europa care se poate apăra singură” și o spun cu accent de emancipare. Altele, mai ales din Est, spun: da, vrem capabilități europene, dar nu ne jucăm cu relația cu SUA și cu NATO. România intră în a doua categorie.
De la Bruxelles, asta se traduce într-o imagine destul de stabilă: România e previzibilă în reflexul ei pro-NATO, pro-SUA, și relativ pragmatică în a nu transforma autonomia într-un manifest ideologic. Poate că nu dă cele mai strălucitoare fraze, dar, în lumea asta, frazele strălucitoare se uzează repede.
Nu e întâmplător că, după 2022, prezența aliată pe flancul estic a devenit un subiect aproape permanent. Extinderea și modernizarea infrastructurii militare, antrenamente, prepoziționări, toate acestea au intrat în conversație ca elemente de „readiness”, pregătire. Bruxellesul, când vorbește despre România, o pune adesea în aceeași propoziție cu Polonia, cu statele baltice, cu ideea de „capăt de linie” care, de fapt, e linia întâi.
Dar aici apare o nuanță importantă. Autonomia strategică europeană nu înseamnă doar trupe și baze. Înseamnă și industrie, lanțuri de producție, capacitatea de a produce muniție, de a repara, de a întreține, de a livra. Și aici România e privită cu un amestec de speranță și de neîncredere prudentă.
Când Bruxellesul vorbește despre bani, România intră într-o lumină foarte concretă
În Europa, banii sunt un limbaj mai sincer decât discursurile. Iar în ultimii ani, Uniunea a început să pună bani serioși pe masă pentru industria de apărare, nu doar pe proiecte abstracte. Avem Fondul European de Apărare, programe de accelerare pentru muniții, și, mai nou, instrumente de finanțare care arată că Bruxellesul nu mai tratează apărarea ca pe o anexă timidă.
Un exemplu care a făcut valuri prin cercurile specializate este mecanismul SAFE, un instrument de împrumuturi europene pentru investiții în apărare, adoptat în 2025. În toamna lui 2025, statele au depus planuri naționale, iar în 2026 ar trebui să curgă primele tranșe. România apare aici nu ca un spectator, ci ca un beneficiar important, cu o sumă consistentă alocată. Asta, la Bruxelles, contează enorm: e semn că România nu doar vorbește despre amenințări, ci cere, planifică, angajează.
Și mai e un detaliu care schimbă percepții: SAFE e gândit să încurajeze achiziții comune. Adică nu fiecare țară pe cont propriu, alergând după contracte, ci proiecte împreună, standardizare, interoperabilitate. În jargonul comunitar se spune „spend better, together and European”. Nu e poezie, e un calcul rece. Dacă tot ai nevoie de sisteme de apărare antiaeriană, de drone, de muniții, le cumperi împreună, negociezi mai bine, produci mai mult în Europa.
România, în această logică, e văzută ca o țară care trebuie să iasă din reflexul achizițiilor fragmentate și să intre în „clubul” proiectelor comune. Când reușește, câștigă prestigiu. Când nu, rămâne cu eticheta aceea neplăcută de stat care are nevoie, dar nu reușește să pună pe masă proiecte mature.
Aici ajungem la o scenă aproape literară, deși e administrativă. În Bruxelles există o formă de memorie instituțională. Ți se iartă o greșeală, poate și două, dar dacă devii „țara care întârzie”, asta se lipește de tine ca praful pe geamurile vechi. România are un istoric mixt: a avut momente de mobilizare și momente de blocaj. În discuția despre autonomia strategică, această alternanță devine un subiect.
Industria de apărare din România, între nostalgie și posibilitate
Bruxellesul are, să zic așa, o slăbiciune pentru „capacitate industrială”. E un cuvânt care sună bine în orice document. Dar când îl aplici, apare întrebarea simplă: ce poți produce, cât poți produce, și în cât timp.
România vine cu o moștenire industrială care, în anii comunismului, era amplă, dar nu neapărat modernă. După 1990, multe capacități au intrat într-o zonă de supraviețuire, unele s-au închis, altele au rămas ca niște schelete. În ultimii ani, însă, a apărut o mișcare nouă, cu investiții, parteneriate, fabrici care se modernizează. Bruxellesul urmărește asta cu atenție, pentru că autonomia strategică europeană are nevoie de noduri de producție în mai multe state, nu doar în câteva puteri industriale.
Un episod recent care a ajuns repede în conversațiile europene este proiectul unei fabrici de pulbere pentru muniții, făcut împreună cu un mare grup german, la Victoria, în județul Brașov. E genul de investiție care, din perspectiva Bruxellesului, spune: România începe să joace și pe terenul greu, al consumabilelor critice, nu doar al achizițiilor finale. Muniția, în ultimii ani, a devenit simbolul unei vulnerabilități europene. Poți avea cele mai frumoase strategii, dacă nu ai pulbere, nu ai nimic.
Asta nu înseamnă că România e văzută ca o viitoare „Germanie” industrială. Nu, nimeni nu are iluzii. Dar e văzută ca o piesă utilă, și uneori esențială, în lanțul european. Un loc unde poți produce, unde poți distribui, unde poți repara. Și, mai ales, un loc unde se simte presiunea reală a războiului din apropiere, ceea ce accelerează deciziile.
Totuși, Bruxellesul are și un scepticism aproape instinctiv. Îl simți în întrebările care se pun: România poate livra la timp? Poate menține proiecte pe termen lung? Poate să nu schimbe direcția odată cu schimbarea guvernelor? Are resursa umană, specialiști, ingineri, management? Sunt întrebări dure, dar corecte.
Când se discută despre European Defence Industrial Strategy, prezentată în 2024, și despre programele care ar trebui să întărească baza industrială europeană până în 2035, România e una dintre țările care pot beneficia, dar și una dintre țările care pot pierde trenul dacă nu se organizează. Bruxellesul, în felul lui, e necruțător cu cei care nu sunt pregătiți.
Și aici apare un lucru pe care îl spun mai pe șleau, că altfel se pierde: România e văzută, adesea, ca o țară cu potențial care se blochează în propriile proceduri. Nu e o acuzație morală, e un diagnostic administrativ. Uneori e vorba de legislație, alteori de contestări, alteori de o teamă generală de a semna. Pe scurt, un fel de paralizie a responsabilității.
România și autonomia strategică prin ochii energiei: de la conducte la decizii
În Bruxelles, autonomia strategică nu e doar o chestiune de tancuri și drone. E și o chestiune de kilowați și metri cubi. După criza energetică, dependența de gazul rusesc a devenit un capitol de rușine politică, iar fiecare stat care poate aduce energie în regiune e privit cu un interes nou.
România are aici un atu rar: resurse. Proiectul Neptun Deep, din Marea Neagră, cu investiții mari și cu un calendar care vorbește despre primele producții în 2027, e urmărit atent. Nu doar pentru că România ar avea mai mult gaz, ci pentru că regiunea ar putea respira mai ușor. În logica Bruxellesului, fiecare sursă europeană de energie înseamnă o dependență în minus.
Există o scenă mentală pe care o simți în discuții. Cineva deschide un raport, arată o hartă cu fluxuri de gaz, și apoi spune: dacă România livrează, presiunea în Balcani scade, Moldova are alternative, iar UE are un argument în negocierile cu furnizori externi. E un lanț de consecințe, nu o simplă investiție.
Dar, ca și în apărare, și aici se pune problema credibilității și a continuității. Bruxellesul a învățat să fie prudent. A văzut proiecte anunțate și amânate, promisiuni care se pierd în birocrație, schimbări de reglementare. România e apreciată când își ține cursul. E criticată când intră în zigzag.
Mai există un element, mai puțin discutat la televizor, dar foarte prezent în sălile de ședință: infrastructura. Conducte, interconectări, capacitate de transport, porturi. Autonomia strategică e și despre a putea muta resurse, fie ele energie, bunuri, chiar și oameni, fără să depinzi de un singur coridor vulnerabil.
România, cu Dunărea și cu Marea Neagră, cu portul Constanța, cu legături către Balcani și către Ucraina, a devenit un nod logistic. Bruxellesul vede asta, îl notează, îl transformă în argument. Uneori, un argument bun valorează cât un batalion, fiindcă îți aduce bani și proiecte.
Schengen, o schimbare de imagine care se simte și în discuția despre autonomie
Sunt momente când politica mare se leagă de gesturi aparent simple, cum ar fi trecerea unei frontiere fără oprire. România, devenind membru cu drepturi depline al Spațiului Schengen de la 1 ianuarie 2025, a câștigat la Bruxelles ceva ce nu se măsoară ușor: o legitimitate de „interior”.
Când ești în afara unor cluburi, oricât de nedrept ar suna, ești privit cu un mic semn de întrebare. Când intri, semnul de întrebare scade. Nu dispare, dar scade. În discuțiile despre autonomie strategică, asta contează, fiindcă autonomia nu e doar despre capacități, e și despre coeziune. Dacă vrei să construiești un „noi european”, trebuie ca granițele interne să fie mai puțin încărcate de suspiciune.
În culise, unii au spus, și nu exagerau, că Schengen e și o poveste despre încredere instituțională. Dacă ai încredere că România poate gestiona o frontieră externă, atunci ai mai multă încredere că poate gestiona și proiecte complexe. Nu e o legătură perfectă, dar e o legătură psihologică.
Asta nu înseamnă că România s-a transformat peste noapte, nici că Bruxellesul a devenit brusc romantic. Dar înseamnă că s-a schimbat cadrul. Și în Bruxelles cadrul contează enorm, poate mai mult decât crezi.
România în oglinda apărării europene: între NATO și inițiativele UE
Să revenim la miezul dur. În discuția despre autonomia strategică, Bruxellesul folosește tot mai des o formulă: „complementar cu NATO”. Ea apare explicit în documente, dar apare și în reflexe. Și aici România are un rol, fiindcă e una dintre țările care țin această complementaritate ca pe un principiu.
Pentru unii, autonomia strategică e un fel de maturizare europeană. Pentru România, ea e un instrument. Dacă Europa produce mai mult, dacă Europa are muniții, dacă Europa are capacitate industrială, atunci flancul estic e mai sigur. E o logică simplă. România nu cere autonomie ca să se desprindă de America, ci ca să nu fie vulnerabilă în așteptarea Americii.
În conversațiile de la Bruxelles, România e apreciată când spune lucrurile direct, fără să le împacheteze în filosofie. Dar e și criticată, uneori, pentru că nu împinge destul inițiativele europene, pentru că rămâne prea mult în zona NATO. Se simte, din când în când, o ușoară nerăbdare din partea celor care vor ca statele din Est să fie „mai europene” în apărare. De parcă ar fi un concurs de identitate.
Aici România trebuie să joace fin. Dacă rămâne doar în registrul NATO, poate pierde oportunități europene, bani, proiecte, influență în definirea standardelor. Dacă se aruncă într-o autonomie ruptă de NATO, își trădează propria realitate strategică. Deci trebuie echilibru, iar echilibrul, ca în viața de zi cu zi, e mai greu decât pare.
România ca argument moral și ca subiect de îngrijorare
Bruxellesul nu vede statele doar prin capacități militare. Le vede și prin felul în care funcționează intern. Autonomia strategică, în sensul ei larg, presupune și reziliență democratică. Dacă ești vulnerabil politic, dacă ai crize instituționale, dacă ai derapaje, atunci devii vulnerabil și strategic.
România e privită aici cu o combinație de simpatie și exigență. Simpatie, pentru că e un stat care a trăit tranziții grele și care, în general, a ținut o direcție pro-europeană. Exigență, pentru că Bruxellesul, de la un punct încolo, nu mai acceptă scuze. În plus, există un factor care apasă, și e aproape prozaic: deficitul bugetar. Autonomia strategică costă. Iar România, când are deficit mare, e privită ca o țară care vrea să cumpere mult, dar trebuie să găsească și formula financiară sustenabilă.
Aici intră, din nou, instrumente precum SAFE, care tocmai asta încearcă să rezolve: să ofere finanțare europeană, cu costuri mai mici, pentru investiții urgente. Bruxellesul, când vede România în acest mecanism, vede și presiunea: o țară care vrea să se înarmeze, dar trebuie să nu își prăbușească bugetul.
Mai e și politica internă, cu episoade care, dacă sunt zgomotoase, ajung imediat pe ecranele de la Bruxelles. Nu exagerez. În instituții circulă repede știrile despre alegeri contestate, despre campanii toxice, despre interferențe. Și atunci România devine și un caz de studiu despre reziliență democratică, un capitol care, în discuția despre autonomie, e mai important decât pare.
Cum se vorbește efectiv despre România în discuțiile de la Bruxelles
Există un mit că Bruxellesul e un loc rece, fără emoții. Nu e chiar așa. Emoțiile există, doar că sunt îmbrăcate în formulări civilizate. Într-un grup de lucru, cineva spune „we have concerns”, și tu simți că, de fapt, are nervi. Cineva spune „we welcome the progress”, și e o laudă, dar cu reținere.
România e, în general, privită ca un stat serios pe dimensiunea de securitate, mai ales după 2022. E văzută ca un stat care înțelege riscul rusesc, care nu are iluzii, care nu cade ușor în pacifism de confort. Asta contează în discuția despre autonomie strategică, fiindcă autonomia nu se construiește pe naivitate.
În același timp, România e văzută ca un stat care vorbește mai bine când vorbește despre amenințări, decât când vorbește despre proiecte industriale și de inovare. Acolo, uneori, tonul devine vag. E un lucru de îmbunătățit.
Dacă vrei o imagine plastică, Bruxellesul vede România ca pe un om care aleargă bine când e pericol, dar care se poticnește când trebuie să completeze formularele pentru o bursă. Și totuși, în vremurile astea, ai nevoie de ambele: și de alergare, și de formulare.
În cercurile care urmăresc securitatea regională, România e pomenită tot mai des alături de ideea de „Marea Neagră”. În anii trecuți, Marea Neagră era un fel de subiect secundar. Acum e aproape un capitol central. Dacă vrei să înțelegi mai bine cum se leagă România de securitatea regională și de această conversație despre autonomie, vezi analiza JurnalulDeTransilvania.ro.
Autonomia strategică văzută de la București și tradusă la Bruxelles
Un lucru interesant, și aici îmi permit o observație mai personală, este că România are uneori două voci. Una pentru publicul intern, alta pentru Bruxelles. În publicul intern, se vorbește mult despre suveranitate, despre demnitate, despre „nu ne dictează nimeni”. La Bruxelles, aceeași țară vine și spune: avem nevoie de fonduri, de proiecte comune, de solidaritate.
Nu e o ipocrizie, e un mecanism de supraviețuire politică. Dar Bruxellesul simte această diferență și, uneori, o taxează. Autonomia strategică europeană cere o anumită coerență. Dacă vrei să fii parte dintr-un proiect comun, trebuie să îți asumi și vocabularul comun, nu doar beneficiile.
În același timp, e nedrept să ceri României să vorbească doar în limbaj bruxellez. România are propriile anxietăți, propria istorie de periferie, propriile frustrări. Și autonomia strategică, pentru un român, sună uneori ca o promisiune că nu mai ești „ultima roată la căruță”. Sună ca o șansă de a fi luat în serios.
Ce înseamnă, concret, să fii „văzut bine” în această discuție
De la Bruxelles, România este „văzută bine” atunci când face trei lucruri, chiar dacă nu le enumerăm ca pe niște porunci. Întâi, când își asumă rolul de stat de frontieră fără să îl transforme într-un șantaj sentimental. Apoi, când intră în proiecte comune, nu doar ca beneficiar, ci ca partener care livrează. Și, în fine, când își consolidează instituțiile interne, pentru că autonomia strategică nu poate fi construită pe nisip administrativ.
Există un fel de competiție tăcută între state pentru statutul de „indispensabil”. Nu se spune cu voce tare, dar se simte. Polonia are greutatea ei, Germania are industria ei, Franța are doctrina ei. România poate avea Marea Neagră, coridoarele logistice, industria de muniții în creștere, energia din larg. Poate, dacă joacă bine, să fie indispensabilă în sud-est.
Dar aici vine partea care doare, fiindcă e adevărată: Bruxellesul nu te consideră indispensabil dacă te plângi mult și livrezi puțin. Te consideră indispensabil dacă, atunci când spui „noi ținem flancul”, poți arăta și investiții, și proiecte, și oameni care lucrează.
România are deja un semn bun în această direcție prin creșterea bugetului de apărare și prin angajamentele de modernizare. Nu e suficient. Însă e un început care, la Bruxelles, se notează.
O notă despre felul în care se schimbă Europa și, odată cu ea, România
Autonomia strategică europeană nu e o destinație, e un drum care se face cu împiedicări, cu improvizații, cu frici și cu orgolii. Europa, în ultimii ani, a devenit mai puțin ingenuă. A înțeles că pacea nu se menține doar prin comerț și reguli, ci și prin capacități.
România, fiind în marginea geografică, simte asta mai devreme și mai puternic. De aceea, privirea Bruxellesului asupra României e, astăzi, mai concentrată decât acum un deceniu. România nu mai e doar un stat „nou” care trebuie să se adapteze. E un stat care poate influența, prin poziția lui, prin infrastructură, prin industrie, o parte din proiectul european de reziliență.
Rămâne întrebarea, spusă fără ceremonie: România va ști să folosească această atenție? Va ști să transforme rolul de frontieră într-un rol de producător, de inovator, de coordonator regional? Va ști să nu se piardă în lupte interne și în schimbări bruște de direcție?
Bruxellesul, în felul lui, e ca un bătrân contabil cu memorie bună. Nu se îndrăgostește ușor, dar nici nu uită ușor. Dacă România vrea să fie văzută ca un actor matur în discuția despre autonomia strategică, trebuie să lase în urmă reflexul de „cerem și ni se cuvine” și să intre în registrul mai greu, dar mai demn, al „contribuim și ne asumăm”.
Știu, sună ca o lecție, și n-am chef de lecții. Dar uneori realitatea vorbește așa, ca un profesor obosit, și nu te întreabă dacă îți place.
România, între lumină și umbră, în fotografia europeană de azi
Imaginea României de la Bruxelles, în această discuție, e o fotografie cu lumină laterală. Se văd bine contururile, se văd bine avantajele, se văd și defectele. România e văzută ca un stat-cheie pe flancul estic, util în securitate, tot mai relevant în energie și în logistică. E văzută ca o țară care are de câștigat enorm din politicile europene de apărare, dacă știe să intre în ele fără timiditate.
Dar e văzută și ca o țară care încă se luptă cu propriile slăbiciuni administrative și politice. Un stat care uneori își pierde timpul în dispute mărunte, în loc să folosească momentele istorice rare când Europa are nevoie de el.
Autonomia strategică europeană, dacă o privim fără patos, e un test de maturitate. Pentru Bruxelles, România e, în acest test, un elev care a trecut de faza „să vedem dacă poate” și a intrat în faza „să vedem dacă vrea și dacă rezistă”.
Iar asta, cu toată presiunea pe care o aduce, e un semn bun. Înseamnă că România a ieșit din categoria celor despre care se vorbește cu politețe distantă și a intrat în categoria celor despre care se vorbește cu interes, cu așteptări, uneori cu nemulțumire. E un pas spre centralitate.
În fond, Europa nu se construiește doar cu cei care sunt perfecți. Se construiește cu cei care, la nevoie, își ridică mânecile și lucrează. România e privită, de la Bruxelles, ca un stat care poate face asta. Și acum, sincer, ar fi păcat să nu o facă.
Marea Neagră, o propoziție care nu mai încape într-o notă de subsol
În urmă cu câțiva ani, când spuneai „Marea Neagră” într-o ședință europeană, unii dădeau din cap politicos, ca și cum ai fi pomenit un capitol exotic. Astăzi nu mai e exotic. E o zonă în care se intersectează războiul, energia, comerțul, cablurile submarine, supravegherea, și, pe deasupra, acea neliniște permanentă că o întâmplare mică poate deveni rapid un incident mare.
Bruxellesul vede România prin Marea Neagră în două feluri. O vede ca pe o frontieră de securitate, cu tot ce înseamnă asta, radare, patrule, protecție antiaeriană, cooperare navală, și o vede ca pe o platformă logistică. Portul Constanța, canalele, legătura cu Dunărea, toate au devenit elemente de reziliență europeană, mai ales când rutele tradiționale sunt puse sub presiune.
Aici se face o confuzie frecventă la noi. Credem că dacă suntem importanți geografic, automat devenim influenți politic. Nu e chiar așa. Bruxellesul e impresionat de geografie, dar îți cere și capacitate de administrare. Portul, ca să fie argument strategic, trebuie să funcționeze fără blocaje, fără improvizații, fără scandaluri. Iar infrastructura, ca să fie „dual-use”, adică bună și pentru economie, și pentru nevoi de securitate, trebuie planificată cu minte limpede.
În discuțiile despre autonomia strategică, România poate spune: avem această ieșire, avem această poartă, putem sprijini coridoare pentru exporturi, putem susține, la nevoie, o logistică de criză. Bruxellesul ascultă, dar pune imediat întrebarea practică: cât de repede se mișcă lucrurile pe teren? Ce se întâmplă când crește volumul? Cine coordonează? Se încurcă între ei ministerele? Pentru că, sincer, în Europa de azi nimeni nu mai are răbdare cu tragedia administrativă repetată.
În același timp, România e văzută ca un stat care, prin simplul fapt că există acolo unde există, obligă Uniunea să își amintească de flancul sud-estic. Uneori, Bruxellesul are reflexul de a privi Estul prin lentila nordică, adică Polonia și Balticele. România aduce un accent diferit: Balcani, Marea Neagră, Moldova. Și acest accent e util. Autonomia strategică europeană nu poate fi construită doar cu o singură hartă.
Autonomia strategică e și despre tehnologie, adică despre lucruri invizibile
Dacă ai impresia că autonomia strategică înseamnă numai fabrici de muniții și planuri militare, îți scapă o jumătate de poveste. Bruxellesul, în ultimii ani, a început să vorbească obsesiv despre tehnologii critice, despre lanțuri de aprovizionare și despre dependențe care nu se văd în fotografii.
Uite un exemplu simplu. Poți să ai o armată bine echipată, dar dacă depinzi de un furnizor extern pentru componentele electronice, pentru senzori, pentru software, pentru actualizări, autonomia ta e fragilă. Și aici România are o problemă și o oportunitate.
Problema e că România încă nu e percepută ca o țară cu greutate în ecosistemul tehnologic european. Există firme bune, există oameni foarte buni, dar la nivel de imagine instituțională nu e încă acel reflex: România, nod de inovație. Bruxellesul încă o vede mai mult ca pe un spațiu de execuție, de producție, de logistică.
Oportunitatea e că, tocmai pentru că UE împinge acum „autonomia strategică deschisă” în domenii ca research, cyber și tehnologie, România poate intra mai serios în proiecte europene de cercetare și dezvoltare, inclusiv în cele cu aplicații de securitate. Aici contează enorm capacitatea de a forma consorții, de a scrie proiecte, de a administra bani fără să te îneci în proceduri.
Bruxellesul e atent și la partea de securitate informațională. Dezinformarea, atacurile cibernetice, presiunea asupra instituțiilor, toate sunt văzute ca parte din același tablou. România e percepută ca vulnerabilă, pentru că are o piață media agitată, pentru că are polarizare politică, pentru că are un deficit de încredere publică. Și totuși, România e percepută și ca un stat care, dacă își întărește reziliența, poate deveni un pilon regional.
E ciudat, dar așa e lumea. Uneori ești relevant nu pentru că ești perfect, ci pentru că ești în punctul în care se decide dacă o regiune rezistă sau se clatină.
Cum arată România în „politica de atelier” a Bruxellesului
Bruxellesul are o politică de scenă, la summituri, cu declarații și fotografii, dar are și o politică de atelier. Acolo se lucrează încet, se negociază fraze, se schimbă cuvinte, se caută compromisuri. În politica de atelier se decide, de fapt, ce înseamnă autonomia strategică în instrumente, în bani, în reguli.
România, în acest atelier, e uneori prea tăcută. Nu spun asta ca reproș moral, ci ca observație. Există state care au o tradiție de a împinge agenda, de a scrie primele variante de text, de a propune formule. România, de multe ori, intră în negocieri mai târziu, reacționează, corectează. E un stil defensiv.
La Bruxelles, stilul defensiv te ține pe linia de plutire, dar nu te face autor. Iar în discuția despre autonomie, autorul contează, fiindcă autorul definește regulile jocului. Dacă România vrea să fie văzută ca actor, trebuie să fie prezentă nu doar prin îngrijorările ei, ci și prin propuneri.
Aici intră și calitatea reprezentării. Diplomații români sunt, în general, apreciați când sunt consecvenți și bine pregătiți. Dar România, ca stat, are nevoie de mai multă masă critică la Bruxelles, de oameni care înțeleg nu doar dosarul lor, ci și mecanismele, ritmurile, micile reguli nescrise. În capitala europeană, regula nescrisă valorează uneori mai mult decât regula scrisă.
Și mai e un aspect, aproape comic dacă nu ar fi serios. În Bruxelles circulă repede etichete. „Țara cutare e complicată.” „Țara cutare nu semnează niciodată.” „Țara cutare e bună pe securitate, dar slabă pe implementare.” România a avut, în timp, câteva astfel de etichete. Când reușește proiecte, le spală. Când se blochează, le întărește.
România și banii europeni pentru apărare, adică momentul în care trebuie să dovedești că poți
Un lucru care schimbă conversația, mai ales de când au apărut instrumente ca SAFE și de când Fondul European de Apărare începe să își așeze programele anuale cu sume mari, e că România nu mai poate sta doar în rolul de „avem nevoie”. În joc intră capacitatea de a absorbi și de a executa.
Bruxellesul a început să privească apărarea și industria de apărare ca pe o politică europeană cu reguli proprii, nu ca pe un moft. Și, odată ce ai reguli, ai și evaluări. Ce consorții ai? Ce proiecte ai? Ce companii aduci în ecuație? Cum îți pregătești forța de muncă? Cum îți protejezi lanțurile de aprovizionare?
România, în această fază, poate câștiga dacă își conectează industria locală la proiecte europene reale. Asta înseamnă să nu rămână doar cu achiziții, ci să intre în cercetare, dezvoltare, producție. Să nu fie doar cumpărător, ci parte din fabricarea soluției.
Știu, sună idealist. Dar, în mod paradoxal, Bruxellesul e practic. Dacă ai o fabrică de pulbere, dacă ai linii de producție, dacă ai capacitate de mentenanță, atunci devii relevant, fiindcă poți rezolva o problemă europeană. România are șansa de a fi parte din rezolvarea acestei probleme, mai ales pentru sud-est.
Ce ar trebui să înțeleagă Bruxellesul despre România, și ce ar trebui să înțeleagă România despre Bruxelles
Dinspre Bruxelles, România pare uneori mai simplă decât este. Un stat mare, cu populație, cu resurse, care ar putea să fie mai influent, dar nu reușește mereu. Un stat care reacționează corect la crize, dar pierde timp în perioadele calme. Un stat cu o energie socială reală, dar cu instituții care obosesc repede.
Dinspre România, Bruxellesul pare uneori un monstru birocratic care nu înțelege realitatea de la frontieră. Și, pe alocuri, e adevărat, Bruxellesul are momente de abstracție. Dar Bruxellesul e și locul unde se fac reguli care îți aduc bani, unde se negociază solidaritate, unde se pot construi alianțe.
Autonomia strategică europeană e o ocazie rară pentru România de a se așeza într-un rol mai greu și mai interesant. Să nu rămână numai „frontieră”, să devină și „atelier”. Să vorbească în același timp despre nevoie și despre contribuție, cu producție, cu proiecte, cu oameni care fac. Să își recunoască vulnerabilitățile, dar să arate și planul prin care construiește o parte din răspuns.
Dacă România reușește să își țină direcția pe apărare, să își modernizeze industria, să își folosească resursele energetice fără să se împiedice în propriile nervi, și să își întărească reziliența democratică, atunci Bruxellesul va vedea în ea mai mult decât un stat de margine.
Și aici, poate, e partea cea mai umană a poveștii. Uneori o țară nu se schimbă pentru că a citit strategii, ci pentru că realitatea o obligă. România, în discuția despre autonomia strategică, e obligată. Poate transforma obligația în șansă.
Iar dacă nu o face, nu va fi vina Bruxellesului, nici a hărților. Va fi, ca de obicei, vina noastră, acea vină românească, vagă, care nu se simte la început, dar se simte amar când te uiți în urmă.
