Am dat peste un bon fiscal vechi într-un buzunar de geacă, primăvara trecută, când am scos hainele de iarnă din dulap. Data de pe el era din toamna lui 2019, iar suma totală, pentru un coș banal de cumpărături de seară, era undeva la jumătate față de ce plătesc acum pe aproape aceleași produse. Nu s-a schimbat nimic în viața mea între timp, nici obiceiurile, nici marca de cafea, nici magazinul.
S-a schimbat doar unitatea de măsură. Banii pe care îi câștig arată la fel, se numesc la fel, au aceleași cifre pe ei, dar cumpără mai puțin. Nimeni nu mi-a cerut voie pentru asta, nimeni nu m-a anunțat printr-o scrisoare oficială și nimeni nu a votat vreo lege care să spună explicit că din 2019 încoace puterea mea de cumpărare scade cu un anumit procent pe an.
Aici începe povestea care mă interesează. Dacă statul ar fi venit direct la mine să îmi ceară în plus câteva sute de lei pe lună, aș fi știut exact cine, cât și de ce. Inflația face cam același lucru, doar că fără factură, fără semnătură și fără un vinovat pe care să îl pot arăta cu degetul.
Un impozit pe care nu îl votează nimeni
Formularea care circulă cel mai des pe tema asta îi aparține lui Milton Friedman, care spunea că inflația este singura formă de taxare impusă fără să fie adoptată vreo lege. Sună a exagerare de economist libertarian, recunosc, iar prima dată când am citit-o am ridicat din sprânceană. După ce am urmărit ce s-a întâmplat cu prețurile și cu bugetul de stat în ultimii ani, mi se pare o descriere destul de exactă a mecanicii.
Un impozit obișnuit are un traseu vizibil. Cineva propune, cineva dezbate, cineva votează, apare în Monitorul Oficial, iar tu îl vezi negru pe alb pe fluturașul de salariu sau în declarația unică. Ai pe cine să întrebi și, la limită, ai pe cine să nu mai votezi data viitoare.
Inflația sare peste toate etapele astea. Nu are o cotă anunțată, nu are termen de plată, nu are formular. Îți ia din avere lună de lună, fără să existe momentul acela clar în care simți că plătești ceva.
Și totuși cineva încasează. Nu într-un cont anume, nu ca sumă separată în buget, dar efectul economic este identic cu al unui transfer de resurse dinspre cei care dețin bani și venituri fixe către cei care au datorii și active. Cel mai mare debitor dintr-o economie modernă este, aproape întotdeauna, statul.
Cum ajunge statul să câștige când banii pierd valoare
Partea asta e mai puțin intuitivă, așa că o iau încet. Un guvern care se împrumută astăzi cu o sută de miliarde de lei se angajează să dea înapoi o sută de miliarde de lei plus dobândă, într-un număr de ani. Suma rămâne fixă în contract, indiferent ce se întâmplă cu prețurile între timp.
Dacă în acei ani prețurile cresc puternic, banii returnați valorează mult mai puțin în termeni reali decât cei primiți. Datoria nu se șterge, se subțiază. E ca și cum ai împrumuta de la un vecin o găleată plină cu apă și ai da înapoi, peste zece ani, tot o găleată, dar cu apa evaporată pe trei sferturi.
Datoria publică se topește pe tăcute
Fenomenul are un nume în literatura economică, erodarea reală a datoriei, și are în spate date istorice care arată cât de eficient funcționează. O bună parte din datoriile uriașe acumulate de statele occidentale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu au fost plătite prin austeritate sau prin creșteri spectaculoase de impozite. Au fost topite lent, timp de două decenii, printr-o combinație de inflație moderată și dobânzi ținute artificial jos.
Combinația asta are și ea o denumire tehnică, represiune financiară, iar ideea din spatele ei e destul de simplă. Dacă inflația este de opt la sută, iar dobânda pe care o primești pentru banii ținuți în bancă sau în titluri de stat este de patru, pierzi patru procente pe an din valoarea reală a economiilor tale. Cineva a câștigat exact acele patru procente.
Nicăieri nu apare sub formă de taxă. Apare sub formă de randament real negativ, care e un mod politicos de a spune că economiile tale au fost impozitate fără să ți se ceară acordul.
Impozitele cresc fără ca vreo cotă să se schimbe
Mai e un canal, mai direct, care mi se pare cumva și mai enervant prin discreția lui. Multe taxe se calculează procentual din prețuri sau din venituri nominale. TVA-ul este un procent din prețul de raft, accizele urcă odată cu valoarea produselor, impozitul pe venit se aplică unui salariu care, în cifre, crește.
Prin urmare, când prețurile urcă cu zece la sută, încasările statului din TVA urcă și ele, mecanic, fără ca nimeni să fi modificat vreo cotă. Bugetul primește mai mulți lei, doar că sunt lei mai slabi. Diferența e că statul cheltuiește imediat, la prețurile de azi, în timp ce tu ai economisit ieri, la valoarea de ieri.
În țările cu impozitare progresivă pe venit lucrurile merg și mai departe. Salariul tău crește nominal ca să țină pasul cu prețurile, iar creșterea te împinge într-o tranșă superioară de impozitare, deși în realitate nu ai devenit mai bogat cu un leu. Fenomenul se numește târâre fiscală și, în anii șaptezeci, a produs revolte fiscale serioase în Statele Unite și în Marea Britanie, exact pentru că oamenii au realizat că plătesc mai mult fără să câștige mai mult.
Seniorajul, cea mai veche taxă din lume
Ce mi se pare fascinant e că mecanismul nu are nimic modern în el. Împărații romani îl foloseau cu mult înainte să existe bănci centrale, tipografii sau ecrane de tranzacționare.
Denarul roman conținea, la începutul imperiului, aproape numai argint. Trei secole mai târziu, după o serie lungă de devalorizări succesive, conținutul de argint scăzuse la câteva procente, restul fiind cupru acoperit cu o peliculă subțire care se ștergea la purtare. Monedele arătau la fel, aveau același nume și aceeași valoare oficială, dar conțineau altceva.
A urmat o creștere generalizată a prețurilor pe care Dioclețian a încercat să o oprească în anul 301, printr-un edict care fixa prețuri maxime pentru mii de produse, cu pedeapsa cu moartea pentru cine încălca regula. Nu a funcționat, evident. Comercianții au dispărut de pe piețe, iar mărfurile au trecut în economia paralelă, ceea ce se întâmplă cam de fiecare dată când cineva încearcă să combată un fenomen monetar prin decret administrativ.
Henric al VIII-lea a făcut ceva similar în Anglia secolului al șaisprezecelea, atât de vizibil încât a rămas cu o poreclă. Monedele emise sub domnia lui aveau un strat subțire de argint peste un miez de cupru, iar stratul se tocea primul acolo unde relieful era mai proeminent, adică pe nasul regelui. Oamenii îi spuneau, cu un umor destul de acid, Nas de Aramă.
Diferența dintre acele vremuri și ale noastre ține de tehnologie, nu de principiu. Astăzi nimeni nu mai rade metal prețios din monede, pentru că moneda nu mai conține metal prețios. Emisiunea se face electronic, prin mecanisme mult mai abstracte, însă direcția transferului rămâne aceeași.
De ce i se spune discret și nu ascuns
Cuvântul potrivit chiar este discret, iar distincția contează. Datele despre inflație sunt publice, se publică lunar, oricine poate intra pe site-ul Institutului Național de Statistică ca să vadă indicele prețurilor de consum defalcat pe categorii. Nu se ascunde nimeni.
Problema e că informația circulă într-un limbaj pe care aproape nimeni nu îl traduce în viața reală. Când auzi la știri că rata anuală a inflației a fost de zece virgulă patru la sută, creierul înregistrează un număr, nu o pierdere. Nu simți nimic, pentru că nu ai plătit nimic în acel moment.
Compară asta cu momentul în care primești o notificare că impozitul pe locuință a crescut cu cincizeci de lei pe an. Suma e ridicol de mică față de ce ți-a luat inflația în același an, dar reacția emoțională e disproporționat mai puternică. Vezi cifra, vezi expeditorul, vezi termenul de plată.
John Maynard Keynes observa acum mai bine de un secol că, prin deprecierea continuă a monedei, un guvern poate confisca pe tăcute o parte importantă din avuția cetățenilor, iar procesul este atât de subtil încât foarte puțini oameni reușesc să îl diagnosticheze. Formularea lui e mai elegantă decât a mea, ideea e identică. Nu lipsa datelor face taxa invizibilă, ci lipsa unui moment în care să o simți concentrat.
Mai e ceva. Inflația vine cu un vinovat gata pregătit și complet greșit, care este comerciantul. Omul de la raft ridică prețul, deci omul de la raft e de vină, iar nemulțumirea se descarcă acolo, în magazin, nu în zona unde s-au luat deciziile monetare și bugetare care au produs fenomenul.
Cine plătește cel mai mult și cine iese în câștig
Nu toată lumea suportă la fel povara asta, iar aici stă, cred, partea cea mai nedreaptă a poveștii.
Cel mai lovit este omul care își ține economiile în lei, într-un cont curent sau într-un depozit cu dobândă mică, și care trăiește dintr-un venit fix. Pensionarii intră aproape automat în categoria asta, la fel și salariații din sectoare unde negocierea salarială e slabă sau inexistentă. Ei plătesc integral, în fiecare lună, fără nicio compensație.
La polul opus stă cel care are datorii mari cu dobândă fixă și active reale, adică proprietăți, terenuri, acțiuni, aur, afaceri cu putere de a ajusta prețurile. Pentru el, inflația funcționează ca o subvenție. Rata la creditul ipotecar rămâne aceeași, în timp ce salariul nominal și valoarea nominală a casei cresc.
De aici vine o observație destul de neplăcută. O perioadă inflaționistă lungă mărește diferențele de avere între oameni, fiindcă îi taxează pe cei care au bani lichizi și îi recompensează pe cei care au deja active. Cine avea o casă în 2020 și un credit fix a ieșit în profit, cine strângea de avans într-un cont a rămas cu mai puțin decât începuse.
Salariul care crește și tot scade
Am observat asta discutând cu oameni din jur, în special cu cei aflați la început de carieră. Primesc o mărire de opt la sută și o percep ca pe o victorie, ceea ce e absolut firesc. Dacă prețurile au urcat cu unsprezece în același interval, victoria e de fapt o retrogradare de trei procente.
Iluzie monetară i se spune, și lucrează împotriva noastră permanent. Suntem construiți să gândim în sume, nu în puteri de cumpărare. Un salariu de nouă mii de lei pare mult, până când te uiți ce înseamnă acei nouă mii raportat la chirie, la coșul de cumpărături și la costul unei vacanțe, comparativ cu ce însemnau șase mii acum câțiva ani.
Un exercițiu mic și util e să îți calculezi salariul nu în lei, ci în lucruri concrete. Câte plinuri de benzină intră în el, câte facturi la energie, câte luni de chirie. Cifra din contract e o convenție, cantitatea de viață pe care o cumperi cu ea e realitatea.
Ce s-a întâmplat concret în România în ultimii ani
Nu vreau să transform textul într-un buletin de statistică, dar câteva repere ajută, fiindcă exact ele explică de ce subiectul a devenit brusc atât de personal pentru toată lumea.
După ani în care creșterea prețurilor era una moderată, sub cinci procente anual, situația s-a schimbat rapid începând din a doua parte a lui 2021. Rata anuală a urcat constant și a atins un vârf de peste șaisprezece procente spre finalul lui 2022, cel mai ridicat nivel din ultimele două decenii. A urmat o temperare, cu valori de aproximativ zece procente ca medie în 2023 și cu o încetinire vizibilă în 2024.
Ce nu se vede în medii este structura. Alimentele de bază și energia au crescut mult peste indicele general, iar categoriile astea cântăresc enorm în bugetul unei familii cu venituri mici. O gospodărie care cheltuie jumătate din venit pe mâncare și utilități a trăit o inflație personală semnificativ mai mare decât cea raportată oficial, ceea ce explică de ce mulți oameni au simțit că cifrele din comunicate nu au nicio legătură cu portofelul lor.
E util să înțelegi și mecanismul din spate, nu doar efectul, iar explicația monetară a inflației de pe AfacereaZilei.ro face legătura dintre masa monetară, cererea agregată și prețul de raft într-un limbaj pe care îl poate urmări oricine, fără pregătire economică. Aș citi-o înainte de a-mi forma o părere despre cine e responsabil pentru scumpiri.
Un impozit fără cotă, dar cu o rată care se poate calcula
Deși nu apare nicăieri scris, poți afla destul de precis cât te costă. Formula de bază e simplă. Iei suma pe care o ții în lei fără randament și o înmulțești cu rata anuală a inflației.
Zece mii de lei ținuți în cont curent, într-un an cu inflație de zece la sută, înseamnă o pierdere reală de o mie de lei. Nu ai plătit nimic, nu ți-a scăzut soldul, dar puterea de cumpărare a acelor bani e cu o mie de lei mai mică. Dacă asta ar apărea ca linie separată pe extrasul de cont, cred sincer că discuția publică despre politica monetară ar arăta cu totul altfel.
Mai e un instrument mental pe care îl folosesc des, regula lui șaptezeci și doi. Împarți șaptezeci și doi la rata anuală a inflației și afli în câți ani se înjumătățește puterea de cumpărare a banilor tăi. La o inflație de șase procente, jumătate din valoare dispare în doisprezece ani, iar la zece procente, în puțin peste șapte.
Pune asta pe o viață de om și ai o imagine mai puțin liniștitoare. Cineva care strânge bani cash pentru bătrânețe, timp de treizeci de ani, într-un mediu cu inflație moderată, ajunge la pensie cu o fracțiune din ce a economisit, chiar dacă suma din cont e neatinsă și nimeni nu a furat nimic.
Când discreția devine o problemă de încredere
Partea care mă îngrijorează mai mult decât cifrele ține de altceva. O taxă vizibilă produce dezbatere, iar dezbaterea produce răspundere. Când oamenii știu exact cine le ia banii și pentru ce, apar întrebări despre eficiența cheltuirii lor.
O taxă invizibilă scurtcircuitează tot procesul. Guvernele pot finanța deficite fără să treacă prin conversația incomodă despre cine plătește, iar populația simte că îi scade nivelul de trai fără să știe pe cine să tragă la răspundere. Frustrarea rămâne, doar că se descarcă aiurea, în conflicte între categorii sociale sau în teorii despre lăcomia magazinelor.
Asta nu înseamnă că orice inflație e o conspirație, și ar fi caricatural să susțin așa ceva. Prețurile mai cresc și din motive care nu au nimic de-a face cu deciziile interne, cum ar fi șocurile energetice, blocajele în lanțurile de aprovizionare, secetele sau războaiele. O bancă centrală se poate trezi cu o inflație importată pe care nu a produs-o și pe care o gestionează cum poate.
Diferența, până la urmă, o face onestitatea discursului. Un stat care spune deschis că are un deficit mare, că îl finanțează prin datorie și că o parte din costul acelei datorii se va vedea în prețuri își tratează cetățenii ca pe niște adulți. Unul care vorbește exclusiv despre factori externi și despre comercianți lacomi face altceva.
Ce poți face când plătești o taxă pe care nu ai cum să o refuzi
Nu ai cum să te sustragi complet, asta e prima realitate cu care trebuie să te împaci. Nu se dă scutire de la inflație și nu ai instanță la care să faci contestație.
Poți însă reduce suprafața expusă. Banii care stau nemișcați într-un cont curent sunt cei mai vulnerabili, iar o parte dintre ei pot sta în instrumente care măcar se apropie de rata inflației, cum sunt depozitele cu dobândă negociată, titlurile de stat pentru populație sau alte plasamente cu risc scăzut. Ideea nu e să te îmbogățești din asta, ci să nu pierzi automat.
Fondul de urgență rămâne totuși în lichiditate, chiar dacă pierde valoare, pentru că funcția lui e disponibilitatea imediată, nu randamentul. Costul acelei pierderi e, în fapt, prima de asigurare pe care o plătești pentru liniște. O alegere rațională, atâta timp cât e conștientă.
Pe partea de venituri, negocierea salarială devine o competență defensivă, nu o ambiție. Dacă nu ceri o ajustare cel puțin egală cu inflația, accepți tacit o reducere de salariu real în fiecare an. Mulți oameni evită discuția fiindcă li se pare nepoliticoasă, deși în realitate se poartă politicos cu bugetul angajatorului în detrimentul propriului buzunar.
Și mai e ceva ce ține de igiena informațională. Urmărește indicele prețurilor pentru categoriile care contează în bugetul tău, nu doar media generală. Inflația ta personală poate fi vizibil diferită de cea națională, în funcție de cât cheltui pe chirie, combustibil, mâncare sau credite.
Ce se schimbă în ziua în care începi să o vezi
Cel mai puternic efect al discreției nu e pierderea financiară în sine, ci faptul că nu o pui la socoteală. Oamenii își calculează atent impozitul pe venit, se enervează pe taxa auto, compară comisioane bancare de câțiva lei și, în același timp, ignoră o erodare care depășește deseori toate acestea la un loc.
Nu propun panică, ar fi inutilă și oricum nu schimbă nimic. Propun contabilitate. Din clipa în care începi să socotești valoarea banilor în putere de cumpărare, nu în cifre, deciziile se aliniază altfel, de la modul în care ceri o mărire până la ce faci cu economiile care stau degeaba într-un cont.
Bonul acela din 2019 stă acum lipit pe frigider, la vedere. Nu are nicio valoare sentimentală și nu îmi place în mod special ce îmi amintește. E pur și simplu singura factură pe care am primit-o vreodată pentru cel mai discret impozit din lume, așa că mi se pare corect să o țin acolo unde o văd zilnic.
Întrebări frecvente despre inflație și impozitarea invizibilă
Este inflația un impozit în sens legal
Nu, și e important să fie spus clar. Din punct de vedere juridic nu figurează nicăieri o taxă numită inflație, nu se colectează de nicio autoritate fiscală și nu apare în Codul Fiscal. Comparația este economică, nu juridică, și se referă la efectul de transfer de resurse dinspre deținătorii de bani către debitori, în special către stat, efect care seamănă foarte bine cu al unei taxe.
Cine încasează efectiv banii pierduți prin inflație
Nu se strâng într-un cont anume, ceea ce face fenomenul greu de urmărit. Beneficiază toți debitorii cu datorii în monedă locală și cu dobândă fixă, iar statul e de regulă cel mai mare dintre ei. În paralel, bugetul public încasează mai mult din taxele calculate procentual, fiindcă baza de calcul, adică prețurile și veniturile nominale, se mărește.
De ce nu se simte inflația ca o taxă obișnuită
Pentru că lipsește momentul plății. O taxă clasică are un termen, o sumă și un expeditor, deci produce o reacție. Inflația acționează continuu, în cantități mici, împrăștiate peste sute de tranzacții zilnice, iar creierul nu însumează pierderi difuze la fel cum înregistrează o plată unică.
Cum calculez cât m-a costat inflația personal
Ia suma medie pe care ai ținut-o în lei fără randament în ultimul an și înmulțește-o cu rata anuală a inflației. Adaugă apoi diferența dintre creșterea salariului tău și creșterea prețurilor, aplicată la venitul anual. Rezultatul e o aproximare rezonabilă a ceea ce ai pierdut, iar în cele mai multe cazuri depășește cu mult impozitele vizibile plătite în același interval.
Inflația mică este bună sau tot dăunătoare
Majoritatea băncilor centrale țintesc o inflație anuală de aproximativ două procente, considerând că un nivel mic și previzibil ajută economia să funcționeze, descurajează amânarea la nesfârșit a consumului și lasă spațiu de manevră pentru politica monetară. Problema apare la niveluri ridicate și mai ales imprevizibile, care fac planificarea imposibilă și lovesc disproporționat veniturile mici.
Salariul indexat mă protejează complet
Doar parțial, și de obicei cu întârziere. Indexările se fac pe baza inflației deja înregistrate, deci recuperezi o pierdere produsă în lunile anterioare, fără dobândă pentru perioada intermediară. În plus, indexarea se raportează la media națională, care poate fi mai mică decât inflația reală a coșului tău de cheltuieli.
Cum se explică diferența dintre inflația oficială și cea pe care o simt
Indicele oficial este o medie ponderată pentru un coș de consum reprezentativ la nivel de țară. Bugetul tău are alte ponderi, mai multă chirie sau mai multă mâncare sau mai mult combustibil, iar dacă exact acele categorii au crescut peste medie, inflația ta reală e mai mare. Diferența nu înseamnă că datele sunt falsificate, ci că o medie descrie o populație, nu o gospodărie anume.
Cine iese în câștig dintr-o perioadă cu prețuri în creștere
Debitorii cu împrumuturi în monedă locală și dobândă fixă, proprietarii de active reale și, la scară mare, statul, ca cel mai important debitor din economie. Pierd cei care păstrează sume mari în lichiditate și cei cu venituri fixe, negociate rar, pentru că nu au niciun mecanism prin care să recupereze diferența.
